miercuri, 14 februarie 2018

NEW HORIZONS: JOHN TISCHER (UNITED STATES - MEXICO)
























Editorial

Sad era despite the propaganda of hope…
look around, is this the way people should
behave?

Common sense says no.

Political Correctness is an oxymoron.
Since when have politicians behaved
correctly? P.C. is just another attempt
to legislate behavior. In a word, control.

Thank goodness for
Roger Stone
Alex Jones
Milo Yannapolous
Donald Trump
Trey Gowdy
Tucker Carleson and others
who speak as if one voice,
and expose lying traitors
and their deadly lies.

Their cell towers and cell phones have
driven many Americans to the brink of
insanity. The truth has been kept from
them since Kennedy until Trump, and
now that is becoming clear.

It hurts, and America is freaking out.


El Tormenta

I was fourteen when Kennedy was killed.
I remember my German teacher telling us
the news, tears streaming from his face.
I saw Oswald shot by Ruby
on the first instant replay.

There was something in the air then,
no matter how distant we were from
events… a cosmic ripple.

It feels like something is about to happen…

Now

to reverse what happened fifty three years ago.

Quetzalcoatl says: “It looks like rain.”


Editorial

Tristă eră, cu toată propaganda speranţei...
priveşte în jur, ăsta-i felul în care oamenii
ar trebui să se comporte?

Bunul simţ spune nu.

Corectitudinea politică e un oximoron.
De când se comportă politicienii
corect? P.C. este doar o altă încercare
de a legifera comportamentul.
Într-un cuvând, a-l controla.

Slavă Domnului pentru
Roger Stone*
Alex Jones
Milo Yannapoulos
Donald Trump
Trey Gowdy
Tucker Carleson şi alţii
care vorbesc pe un singur glas,
şi îi dau în vileag pe trădătorii mincinoşi
şi minciunile lor sfruntate.

Turnurile şi telefoanele lor mobile
i-au dus pe atâţia americani la limita
nebuniei. Adevărul a fost păstrat
de ei de la Kennedy până la Trump şi
acum devine totul clar.

El doare şi America se revoltă.


El Tormenta

Aveam paisprezece ani când l-au ucis pe Kennedy.
Mi-aduc aminte de profesorul de germană dându-ne
veştile, cu lacrimi curgându-i pe faţă.
L-am văzut pe Oswald împuşcat de Ruby
într-o clipă.

Era ceva în aer după aceea,
nu conta cât de departe eram de
cele întâmplate... o undă cosmică.  

Acum

răscolim ce s-a întâmplat acum cincizeci şi trei de ani.

Quetzalcoatl** spune: “Parcă ar fi o ploaie”.


Notes. Note

*Roger Jason Stone Jr (born 1952) is an American political consultant. Consultant politic american.
Alex Emric Jones (born 1974) is an American radio show host. Prezentator american de emisiuni radio.
Milo Yannapoulos (born 1984) is a Brittish political comentator and writer. Comentator politic şi scriitor britanic.
Donald John Trump (born 1946) is the 45th and current president of the United States. Al 45-lea şi actualul preşedinte al Statelor Unite.
Harold Watson “Trey” Gowdy III (born 1964) is an American attorney, politician, former federal prosecutor in South Carolina. Avocat american, politician, fost procuror federal în statul Carolina de Sud.
Tucker Swanson McNear Carleson (born 1969) is an American political comentator. Comentator politic american.

**God of wind and wisdom in the Maya religion. Zeul vântului şi al înţelepciunii în religia maya.  

Profile. Profil

John Tischer (1949, Chicago, United States). Poet, prose writer, bohemian figure. After 2000 he moved to Tepoztlan, Mexico. In John Tischer opinion: "It's no wonder truth is stranger than fiction....fiction has to make sense." he have been writing poetry since the 70's. A few published in “Windhorse”, a Buddhist literary mag. She also was on "Sleepless Nights", an electronica music radio show, KGNU, Boulder, Colorado, a dozen times in the late 1990’s when he read my poetry.” Part of his poetic creation may be read on his personal blog “Eggtooth Breaks Open”, a more than remarcable blog. Published in CLH: 4/2011, 2, 3, 4, 5, 6/2012, Ant. 3/2012, 1, 2, 4, 5/2013, 2, 6/2014, 1, 5, 6/2015, 1, 3, 4, 5, 6/2016, 1, 2/2017. Books in “Bibliotheca Universalis”: Brownian Life (poetry, 2015). In preparation: Café at the End of Time (novel).

John Tischer (1949, Chicago, Statele Unite). Poet, prozator, figură boemă. După anul 2000 s-a stabilit în oraşul Tepoztlan din Mexic. A început să scrie poezii din anii ’70. Câteva scrieri i-au fost publicate în “Windhorse”, o revistă literară budistă. A fost prezent în cadrul “Sleepless Nights” (“Nopţi albe”), un spectacol de muzică electronică, la radio KGNU din oraşul Boulder, Colorado (SUA), unde a citit din creaţia sa poetică. Scrierile sale pot fi consultate pe blogul personal “Eggtooth Breaks Open”, un blog care îşi depăşeşte condiţia.  Publicat în OLC: 4/2011, 2, 3, 4, 5, 6/2012, Ant. 3/2012, 1, 2, 4, 5/2013, 2, 6/2014, 1, 5, 6/2015, 1, 3, 4, 5, 6/2016, 1, 2/2017. Cărţi în “Bibliotheca Universalis”: Viaţă browniană (poezii, 2015). În pregătire pentru tipar: Cafenea la sfârşitul timpului (roman).

Traducere & note de Daniel Dragomirescu

luni, 12 februarie 2018

INTERCULTURAL NOTES. NOTES INTERCULTURELLES. NOTE INTERCULTURALE


La Divison Française en 2018

par Daniel Dragomirescu

Bien que nous ayons consigné dans le numéro 6/2017 que le nombre des collaborateurs français se trouvait en baisse, il nous fait plaisir de noter que, dès à présent, en ce tout début d' année 2018, les collaborations françaises ont enregistré de nouveau un cours positif et ascendant. En effet, d’une part, notre revue va continuer de publier les créations de Noëlle Arnoult, Jacklynn Beckmann, Hennie Claude, Patricia Pichancourt et, d’autre part, nous attendons les collaborations de nouveaux amis français (tels que Marie Cholette, André Pecquet, Julien Schricke). Par ailleurs, Monsieur Patrick Dupressoir va, à nouveau nous présenter les artistes exposant dans sa Galerie d’Art. Ce revirement est dû en totalité à Noëlle Arnoult de Dijon, celle qui, avec un dynamisme spécial et un optimisme universaliste sans pareil, continue de diriger la Division Française, d’un essor comparable à celui avec lequel le fameux général Henri Mathias Berthelot conduisit, voici exactement 100 ans, la Mission Militaire Française en Roumanie. Elle participe à des réunions poétiques et aux salons littéraires de Dijon, où se trouvent des auteurs français de toutes générations qui pourraient devenir cette année de bons collaborateurs de notre HLC. Comme nous pouvons le voir, en ce qui concerne ce que nous avons nommé- métaphoriquement – “notre festin interculturel” nos amis français occupent une place appelée à devenir  de première importance, grâce à notre ouverture culturelle et notre désir de continuer une longue tradition d’amitié franco-roumaine.

Version française par Noëlle Arnoult


Divizia Franceză în 2018

Deşi în numărul 6/2017 am consemnat că din Franţa numărul colaborărilor era în scădere, ne bucură faptul că acum, la începutul anului 2018, colaborările franceze înregistrează din nou un curs pozitiv şi ascendent. Pe de o parte, găzduim în continuare colaborările poetice ale lui Noëlle Arnoult, Jacklynn Beckmann, Hennie Claude, Patricia Pichancourt. Pe de altă parte, aşteptăm colaborările unor noi prieteni francezi (ca Marie Cholette, André Pecquet, Julien Schricke), iar dl. Patrick Dupressoir ne va prezinta în continuare pe artiştii găzduiţi de galeria sa de artă. Acest reviriment se datorează în cea mai mare măsură lui Noëlle Arnoult din oraşul Dijon, cea care, cu un dinamism special şi cu un optimist universalist fără egal, dirijează în continuare Divizia Franceză, cu acelaşi avânt cu care, în urmă cu exact 100 de ani, generalul Henri Mathias Berthelot a condus Misiunea Militară Franceză din România. Ea este prezentă la diverse reuniuni poetice şi saloane literare, unde există mulţi autori francezi care ar putea deveni colaboratori statornici în acest an ai revistei “Orizont literar contemporan”. Cum se vede, la ceea ce am numit – metaforic – “festinul nostru intercultural” prietenii francezi ocupă un loc care sperăm să devină tot mai important.


vineri, 9 februarie 2018

NEW IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS: RICHARD LIVERMORE (UNITED KINGDOM)























Hamlet in the Dock

He had always believed
that the moon was his friend
until it shone on his crime
and exposed him. His crime
was wanting to be
in the first place 
and occupy space – which 
had always belonged
to the stars – in the second.

That he was therefore 
another subversive 
wouldn’t be hard
for the planets to prove
to a jury of stars.
So he would just have to
pretend he was mad
and a plea of insane
would maybe absolve him.


Hamlet în boxa acuzaţilor

Crezuse mereu
că luna i-ar fi prieten
până ce și-a trimis razele
să-i descopere crima. Crimă
era că a vrut să fie
în primul rând
și să existe în spațiu – care 
dintotdeauna fusese
al stelelor – mai apoi.

Că prin urmare era
un alt anarhist
nu le-ar fi greu
planetelor să dovedească
unui juriu de stele.
Așa că va trebui doar
să se prefacă nebun
și pledând nebun
va fi poate achitat.

(din cartea în pregătire The Rest Is Silence. Restul e tăcere, col. “Bibliotheca Universalis”)

Romanian version by Roxana Doncu

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

LITERARY HORIZONS: DANIEL DRAGOMIRESCU (ROMÂNIA)


Good Books, Bad Books

There is an utilitarian-mercantile opinion according to which only those authors that sell well can hope to be considered authors, writing professionals in the true sense of the word. If things were so, it would be too simple. A careful analysis reveals that in matters of literary production there are four main categories of books, and implicitly, authors.

In the first category we can include the authors of good books which sell well. In the second category we can include authors of good books that do not sell. In the third category we have authors of bad books that sell (quite well). And the last category encompasses those authors of bad books that do not sell at all.

In order to illustrate these categories it is enough to appeal to examples from the old or more recent history of Romanian and universal literature. Good books that enjoyed great success from the moment of their first publication were those written by, among others, Dante, Cervantes, Daniel Defoe, Balzac, Victor Hugo, Tolstoi, F. M. Dostoievski, Albert Camus, Gabriel García Márquez; among those by Romanian authors, we can include works by Creangă, Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Marin Preda, etc.

Yet there existed, at the same time, authors of good books who went quite unnoticed in their own time and who only posthumously came to be re-evaluated and acknowledged by critics and reading audiences alike. From foreign literature we have the cases of Franz Kafka and Mikhail Bulgakov (as an author of the excellent novel “The Master and Margaret”), while from Romanian literature we can mention Nicolae Filimon and Urmuz. Examples are more numerous though than this illustrating enumeration and every national literature, of a wider or more limited circulation, has these kinds of authors, who for one reason or another did not enjoy either glory or at least the recognition they would have deserved during their lifetime. According to the utilitarian-commercial opinion (‘If you don’t sell your books, you’re not a writer, you do not exist’), these authors would not have deserved the honour of being considered writers, but only minor scribblers.

And now we come to the most perverse consequence of the utilitarian-commercial conception. All over the world there were and still are quite a number of authors of bad books which have sold successfully. From foreign literature, older or more recent, a good example may be the novel “La Femme, le mari et l’amant” (“The Wife, the Husband and the Lover”) by Paul de Kock, and from English literature we can mention the novel “The Robe”, written by Lloyd. C. Douglas. A typical case in Romania, in the interwar period was that of Petre Bellu, recorded by George Călinescu in one of the notes in his “History”. Petre Bellu was a humble craftsman, a semi-literate who took the pen in his hand and started writing, then published quite a number of novels, among which “The Defence has the Floor” had a great success with the public: a soppy story meant to make old ladies and neighbourhood dandies cry. The recommendation that Panait Istrate gave was just a generous gesture towards somebody from his own class, who had started from the lower orders. With such novels, translated in many foreign languages, one would have said that Petre Bellu was looking down on Sadoveanu, when the truth was that the man suffered from a kind of chronic diarrhea of the imagination and his fingers were itching when he was not scribbling some story on the water meant to knock Mița the Cyclist down on the pavement. Or to make up for the needs of daily life. According to the criteria of cultural and literary utilitarianism, Lloyd C. Douglas is on the same level with Mark Twain, and Petre Bellu might become a valuable colleague of Mihail Sadoveanu.

Finally, the fourth category is that which comprises obscure and worthless authors, who wrote and are still shamelessly writing things that do not entertain anyone. This series is probably quite long, both here and elsewhere. To illustrate the point, we have at hand a quite picturesque example, the teacher Vasile Taban from Vaslui, who published a few books aspiring to be novels in the interwar period and about which neither his contemporaries nor his co-villagers knew anything. Under the childish and bizzare pseudonym of Savile Natba, he is, among others, the autor of a book with an equally bizarre title, “Under the Epitrachelion”. I came across a copy of that book, by chance, at an occasional seller of old books and magazines in Piața Obor. I bought it thinking that I was buying a rare item for the county library in Vaslui, but after I read more than half of it, I put it away and gave up donating it, so that I would not compromise myself. Only rarely did I happen to read such a badly written book. However, Savile Natba emphasized at some point that it was him, and not Sadoveanu, who had authored “The Hatchet”, as the “Dictionary of Personalities from Vaslui”, which saved a place in the local literary pantheon for the obscure teacher has recorded. As demonstrated by the awkward style and the upside-down narrative of “Under the Epitrachelion”, Savile Natba would not have been able to author Petre Bellu’s worst novel, let alone Sadoveanu’s “The Hatchet”!




Cărţi bune, cărţi proaste

Există o opinie utilitarist-mercantilă potrivit căreia doar acei autori care îşi vând bine cărţile pot aspira să fie consideraţi scriitori în adevăratul înţeles al cuvântului, profesionişti ai scrisului. Dacă lucrurile ar sta aşa, ar fi prea simplu. O analiză atentă revelează că în materie de producţie literară există patru categorii principale de cărţi şi, implicit, de autori.

În prima categorie se includ autorii de cărţi bune care se vând foarte bine. În a doua categorie intră autorii de cărţi bune, care nu se vând. În a treia categorie se încadrează autorii de cărţi proaste, care se vând (tot foarte bine). Iar în ultima categorie, de drept, se înscriu autorii de cărţi proaste care nu se vând deloc.

Pentru a ilustra existenţa acestor categorii, este suficient să apelăm la exemple din istoria mai veche sau mai recentă a literaturii româneşti şi universale. Cărţi bune care s-au bucurat de mare succes încă din momentul primei lor publicări au fost cele scrise, printre alţii, de Dante, Cervantes, Daniel Defoe, Balzac, Victor Hugo, Tolstoi, F. M. Dostoievski, Albert Camus, Gabriel García Márquez, iar dintre autorii români cele scrise de Creangă, Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Marin Preda etc.   
 
Dar au existat, în acelaşi timp, şi autori de cărţi bune care la timpul lor au trecut aproape neobservaţi şi care doar postum au ajuns să fie reeevaluaţi şi recunoscuţi de critică şi de marele public. Din literatura străină, avem cazurile scriitorilor Franz Kafka şi Mihail Bulgakov (ca autor al excelentului roman “Maestrul şi Margareta”), iar din literatura română, cazul lui Nicolae Filimon sau Urmuz. Exemplele sunt, însă, mai numeroase decât se vede din această enumerare cu titlu ilustrativ şi fiecare literatură naţională, de circulaţie sau nu, are astfel de autori, care dintr-un motiv sau altul n-au avut parte nici de glorie, nici de minima recunoaştere pe care ar fi meritat-o în timpul vieţii lor. După concepţia utilitarist-comercială (“Nu-ţi vinzi cărţile, nu eşti scriitor, nu exişti”), astfel de autori nu ar fi meritat cinstea de a fi consideraţi scriitori, ci doar nişte mâzgălitori de hârtii de neluat în seamă.

Şi acum ajungem la consecinţa cea mai perversă a concepţiei utilitarist-comerciale. În toată lumea a existat şi există un număr considerabil de autori de cărţi proaste care s-au bucurat sau se bucură de succes la public. Din literatura străină, mai veche sau mai nouă, un bun exemplu îl reprezintă romanul “La Femme, le mari et l’amant” (“Soţia, soţul şi amantul”) de Paul de Kock, iar din literatura anglo-saxonă se poate menţiona romanul “Cămaşa lui Hristos” de un oarecare Lloyd C. Douglas. Un caz tipic la noi, în epoca interbelică, a fost cel al lui Petre Bellu, înregistrat şi de George Călinescu în “Istoria” sa într-o notiţă. Petre Bellu a fost un umil meseriaş, un semialfabetizat care a luat condeiul în mână şi a scris, apoi publicat un număr destul de mare de romane, dintre care mare vâlvă la public l-a produs “Apărarea are cuvântul”, o istorie romanţioasă şi siropoasă, făcută să stoarcă lacrimile fetelor bătrâne şi ale fanţilor de cartier. Recomandarea pe care i-a dat-o Panait Istrati a fost doar un gest de generozitate faţă de unul care, ca şi el, o pornise din rândurile plebei. Cu astfel de romane, traduse şi într-o grămadă de limbi străine, s-ar fi zis că Petre Bellu îi dădea clase lui Sadoveanu, când în realitate omul suferea de o cufureală cronică a imaginaţiei şi de o mâncărime teribilă în degete, care nu îi trecea decât atunci când aşternea pe hârtie o istorie pe apă bună de trântit pe caldarâm pe orice Miţa Biciclista. Sau de completat lipsurile din traiul zilnic. După criteriile utilitarismului cultural şi literar, Lloyd C. Dougals este la nivelul lui Mark Twain, iar Petre Bellu s-ar erija într-un confrate de valoare al lui Mihail Sadoveanu. De unde şi până unde?

În fine, a patra categorie este cea în care intră autori obscuri şi de nici o valoare, care au aruncat şi aruncă fără jenă pe hârtie inepţii care n-au niciun fel de haz pentru nimeni. Seria acestora este, probabil, foarte lungă, la noi şi aiurea prin lume. Cu titlu ilustrativ, avem la îndemână un exemplu foarte pitoresc, învăţătorul vasluian Vasile Taban, care a publicat ceva cărţi cu pretenţia de romane în anii interbelici şi de care nici măcar contemporanii şi consătenii lui n-au ştiut nimic. Sub pseudonimul pueril şi bizar de Savile Natba, el este între altele autorul unei cărţi cu titlu la fel de bizar (“Sub epitrafir”). Întâmplarea a făcut să dau, la un batrân vânzător ocazional de cărţi vechi şi alte jafuri publicistice din Piaţa Obor, de la Bucureşti, peste un exemplar din această carte. Am cumpărat-o crezând că fac o achiziţie de carte rară pentru Biblioteca Judeţeană din Vaslui, dar după ce am parcurs din ea ceva mai mult de jumătate, am pus-o la dos şi am renunţat să o mai donez, ca să nu mă compromit. Rar mi-a fost dat să citesc în viaţa mea o carte mai prost scrisă. Cu toate acestea, Savile Natba n-a pregetat să susţină la un moment dat că nu Sadoveanu, ci el însuşi ar fi autorul romanului “Baltagul”, după cum consemnează “Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, care i-a concesionat obscurului învăţător vasluian un loc de veci în panteonul literar local. După cum o arată frazele stâlcite şi epicul anapoda din “Sub epitrafir”, Savile Natba n-ar fi fost în stare să scrie nici măcar cel mai prost roman al lui Petre Bellu, darămite “Baltagul” sadovenian!    

English version by Roxana Doncu
Universitatea de Medicină şi Farmacie
“Carol Davila” din Bucureşti

marți, 23 ianuarie 2018

SPECTACOLUL LUMII: ROXANA DONCU (ROMÂNIA)


Istanbul Olmaz Olsun
(excerpt)

(...) In Istanbul you can find everything. Some time ago I went there for a conference on myth and literature. My paper was about a character called Ormus, who was a new Orpheus. On the way to the university, in the Laleli neighbourhood, the first shop I saw was called Ormus – the elixir of life. I had no money, so on the first day I dragged my luggage through Sultanahmet and Beyazit, haggling for a cheap room. I found something in Kumkapî, the former Armenian quarter on the shore of the Marmara Sea, at the hotel Emek. Emek, I found out from a colleague at the conference, means work. Turkish is a wonderful language, where everything means something, where every proper noun is also a common noun. Deniz means sea, denizkîz, the daughter of the sea – a mermaid. This is what the owner of the hotel called me, because down the street there was a restaurant which had a green-eyed, red-haired girl with a fish tail painted on the facade. Emin, the root of Eminescu-Eminovici, means worthy of trust. It is a name that the Armenians, some of whom had fled to Moldavia, to Botoșani, borrowed from the Turks. Those big dark eyes which Eminescu’s forest longed for might have come from a long-forgotten Armenian or Turk ancestor.

Kumkapî is a poor neighbourhood. It is a quarter of fishermen and refugees, of people that work from 8 a.m. to 8 p.m. and then, instead of going to sleep exhausted, roam the streets dancing and singing, after a scant dinner of pilaf, chick peas and sweet sahlep. Opposite my room stood the workplace of a family that made cardboard packages. Everybody was working: the grey-haired father, the broad-hipped mother, the girl that did not go to school and the boy that did. They made gift boxes, bags, pizza packages. They cut, pasted, stacked the packages from morning till evening. Once, when the family was on the last floor where there was no doorbell, the boy came back from school. He went round the luxury Mercedes parked in front of his house by the local mafia in order to ring the doorbell. Nobody answered, so he rang again. I was curious to see what happens. The boy had no cell phone to call his parents or his sister, so he waited patiently in front of the door, ringing at intervals, for about half an hour. Others in his place would have cried out or sworn, I for one would have kicked the Mercedes just for standing there.

In the first morning, after I left my luggage in my 12 euro freshly bargained for room, I started to wander about until I got to the sea. The streets were narrow, without pavements, the tall houses connected by long ropes where clothes and linen were hung to dry. I was thinking about the things that the ropes tied: was it friendship or need? Suppose I were to go to Mrs. Cantor, my neighbour from the opposite block and suggest tying a rope from my balcony to hers, a sign of our common interests, and then hung the linen to be dried by the wind. I had no time to imagine the reaction of the good lady, as an orange cat, the first of the thousands that were to cross my ways in Istanbul, hurried past me. It was heading straight to a rotisserie on my right, from where there came a tempting smell of grilled chicken. On the sea shore, among the huge boulders where in other ages mermaids used to dry their golden scales in the sun, there lived whole clans of experienced and hungry cats. Compared to the runts I have at home, they were real musketeers of their race, brave pirates and adventurers.

Wandering on the streets, I came to Pier Lotty street (in French Pierre Loti), which went into Pier Lotty square, where the Azyiade hotel was located. For those that do not know the story, this Pierre Loti was a French officer who fell in love with a Turkish woman, Azyiade, and took to writing novels. Love is an inspiring feeling, I agree, yet those who start writing poems and novels driven solely by it should be persuaded, in the interests of the reading public, to give it up. I read Azyiade while on holiday in the countryside, and had I not had by my side a 12 year old kid who was reading All Sails Up! (a far better choice) and was inclined to mock inspiring feelings such as love, I would have thrown it away. Seriously, Pierre Loti understood nothing of the Turkish woman’s mind and fell in love with a phantom of his own imagination, haunted by the romanticism of the Oriental stories of Voltaire and Montesquieu (...)

***

(...) În Istanbul poţi găsi orice. Cu ceva timp în urmă am fost acolo la o conferinţă despre mit şi literatură. Lucrarea mea era despre un personaj de roman ce se numea Ormus şi care întruchipa un nou Orfeu. În drum spre facultate, în cartierul Laleli, primul magazin pe care l-am văzut se numea Ormus - Elixirul vieţii. Nu aveam bani, aşa că în prima zi mi-am târât bagajul prin Sultanahmet si Beyazit, negociind aspru o cameră mai ieftină. Mi-am găsit ceva în Kumkapî, fostul cartier armean de pe ţărmul Marii Marmara, la Hotelul Emek. Emek, am întrebat eu o colegă de la conferinţă, înseamnă muncă. Turca este o limbă minunată, unde totul înseamnă ceva, unde orice nume propriu e substantiv comun. Deniz e mare, denizkîz, fata mării - sirenă. Aşa îmi spunea proprietarul hotelului - pentru că mai jos era un restaurant pe a cărui faţadă era pictată o fată cu ochii verzi, părul roşu şi coadă de peşte. Emin, rădăcina lui Eminescu-Eminovici, înseamnă vrednic de încredere. E un nume pe care armenii, refugiaţi şi la noi în Moldova la Botoşani, l-au împrumutat de la turci. Acei ochi mari şi negri pe care pădurea eminesciană îi dorea veşnic lângă dânsa se trăgeau probabil dintr-un strămoş armean sau turc învăluit în negurile vremii - şi uitării.

Kumkapî e un cartier sărac. E cartierul pescarilor şi al refugiaţilor, al oamenilor care muncesc de la 8 dimineaţa la 8 seara şi apoi, în loc să se ducă obosiţi la culcare, cutreieră străzile dansând şi cântând, după o cină frugală de pilaf cu năut şi sahlep dulce. Vizavi de camera mea era atelierul unei familii care confecţiona ambalaje de carton. Toţi munceau: tatăl cărunt, mama lată în şolduri, fata ce nu mergea la şcoală şi băiatul care mergea. Făceau cutii de cadouri, pungi, cartoane de pizza. Tăiau, lipeau, stivuiau ambalajele de dimineaţă pănă seara. Odată, când familia se afla la ultimul etaj unde nu aveau sonerie, s-a întors băiatul de la şcoală. A dat ocol Mercedesului de lux parcat în faţa casei sale de mafioţii locali şi a sunat la sonerie. Nimeni n-a răspuns, aşa că a mai sunat odată. Eu aşteptam curioasă să văd ce se întâmplă. Băiatul nu avea telefon mobil ca să-şi sune părinţii sau sora, aşa că a stat răbdător în faţa uşii, sunând la intervale, cam o jumatate de oră. Altul în locul lui ar fi ţipat sau înjurat, eu personal cred că aş fi dat un pumn Mercedesului doar pentru că se afla acolo.

În prima dimineaţă, după ce mi-am lăsat bagajul în camera mea de 12 euro negociaţi pe muchie, am pornit-o la nimereală pe străzi, până când am ajuns la mare. Străzile erau înguste, fără trotuare, cu clădiri înalte, legate între ele de sforile pe care se atârnau cearşafuri şi rufe la uscat. Mă gândeam într-o doară la ce leagă acele sfori: prietenie sau nevoie? Cum ar fi să mă duc eu la doamna Cantor, vecina mea de vizavi, şi să-i propun ca între balconul ei şi balconul meu să legăm o sfoară, semn al intereselor noastre comune, pe care să ne întindem apoi lenjeria în bătaia vântului? N-am mai apucat să-mi imaginez reacţia bunei doamne, căci o pisică roşcată, prima dintre miile de feline cu care aveau să se intersecteze drumurile mele prin Istanbul, mi-a tăiat calea. Se ducea întins spre o rotiserie din dreapta, de unde venea un miros îmbietor de pui rumeniţi. Pe malul mării, între bolovanii uriaşi pe care în alte vremuri sirenele îşi uscau la soare pielea aurie, trăiau clanuri întregi de pisici experimentate şi flămânde. În comparaţie cu leşinăturile pe care le am eu acasă, erau nişte adevăraţi muşchetari ai rasei lor, corsari şi aventurieri neînfricaţi.

Tot rătăcind pe străzi, am ajuns la strada Pier Lotty (în franceză Pierre Loti) ce dădea în piaţa Pier Lotty, lângă care se afla hotelul Azyiade. Pentru cei ce nu ştiu, acest Pierre Loti a fost un ofiţer francez care s-a îndrăgostit de o turcoaică, Aziyade, şi s-a apucat de scris romane. Dragostea e un sentiment înălţător, de acord, însă cei care se apucă să scrie poezii şi romane sub imperiul ei ar trebui convinşi, spre binele umanităţii cititoare, să n-o facă. Am citit Aziyade când eram în vacanţă la ţară, şi dacă alături de mine n-ar fi fost un puşti isteţ de 12 ani care citea Toate pânzele sus! (o alegere infinit mai inspirată) şi era înclinat să facă mişto de sentimente înălţătoare precum amorul, aş fi aruncat-o cât colo. Serios, Pierre Loti n-a înţeles nimic din psihologia turcoaicei, şi s-a îndrăgostit de o fantomă a propriei sale imaginaţii, bântuite de romantismul povestirilor orientale ale lui Voltaire şi Montesquieu (...)


Profile. Profil

Roxana Doncu (1977, Bucharest). Prose writer, poet, translator, assistant to the University of Medicine and Pharmacy “Carol Davila” of Bucahrest. Graduated from the University of Bucharest, the Faculty of Philology, Russian-English sections with a thesis on the work of the Russian-American émigré writer Vladimir Nabokov. She completed her graduate studies on Russian literature and her Ph.D on postcolonial literature at the same university. From Russian she translated short stories by Vladimir Nabokov, Boris Zaițev and Nadejda Teffi for the literary magazines “România literară” and “Contemporanul”. A translator-collaborator of the intercultural magazine “Contemporary Literary Horizon” since 2012, she has also translated a poetry volume of the British poet Martin Bates in the collection “Bibliotheca Universalis”. She published poems and short stories in the magazine “România literară”. Published in CLH: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016. Books in “Bibliotheca Universalis”: The Decalogue (2016).

Roxana Doncu (1977, Bucureşti). Prozatoare, poetă, traducătoare, asistentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti. Este absolventă a Universității din București, Facultatea de Filologie, secția rusă - engleză, cu o lucrare de licență pe opera scriitorului emigrant ruso-american Vladimir Nabokov. La aceeași universitate își încheie și studiile de master pe literatură rusă și cele de doctorat pe literatură post-colonială. A tradus din rusă povestiri de Vladimir Nabokov, Boris Zaițev și Nadejda Teffi pentru revistele “România literară” și “Contemporanul”. Traducător-colaborator al revistei interculturale “Orizont literar contemporan” din anul 2012, a tradus și un volum de poezie al poetului britanic Martin Bates pentru colecția “Bibliotheca Universalis”. A publicat poezii și scurte povestiri în revistele “România literară”. Publicată în OLC: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016. Cărţi în “Bibliotheca Universalis”: Decalogul (2016).

English version by Roxana Doncu


miercuri, 17 ianuarie 2018

HORIZONTES URUGUAYOS: GUILLERMO LOPETEGUI


El Recurso

La Administración había “premiado” mi funcionarial actuación a lo largo de cincuenta años, poniéndome una de las calificaciones más bajas de la historia de aquel recinto. Por lo tanto, y luego de pensarlo a lo largo de una noche muy fría y sin luna, resolví tomar asiento frente a la máquina de escribir –ya que carezco de computadora- y llevar adelante lo que nunca antes había hecho: un recurso dirigido a la Administración. Para esto solicité asistencia a mis dioses particulares: desde Sófocles a Shakespeare, desde Marcel Proust a Julio Cortázar, pasando por Malcolm Lowry y Horacio Quiroga. Todos ellos espíritus afines al mío, que me entendían como jamás me había entendido la Administración. Luego de varias horas tenía pergeñado un recurso que constaba de unas diez carillas a espacio sencillo. 

Al otro día, era un lunes, entré en dependencias de la Administración y respirando hondo hice entrega en la oficina respectiva del tal recurso, cuidando bien de que no me hubiera faltado ni sobrado nada: estaba dirigida a los jerarcas calificadores y en ella refutaba punto por punto las razones de aquella brutal injusticia cometida conmigo.

Pasaron unos días de absoluta calma, hasta que una tarde sonó el teléfono en mi oscuro escritorio de funcionario con más de cincuenta años. Era la voz del Supremo; bueno, del jerarca supremo, quien me pedía que me acercara hasta su amplio despacho, ubicado en los últimos pisos de la Administración, cerca casi del Olimpo o el Valhala, se diría. Y mientras ascendía aquellos pisos pensaba en qué efecto habría causado mi lapidario recurso, como nunca antes había escrito yo ni nadie en ese recinto y para cuya redacción fui asistido, desde la eternidad, por aquellos Maestros de la pluma.. Pensando esto llegué al amplio despacho, un ujier me abrió las puertas de reluciente roble y me acerqué al escritorio del Supremo, quien de manera extrañamente simpática me hizo sentar y simplemente me dijo:

- Para que esto que presentó usted sea un verdadero recurso…necesita firma letrada.


Recursul

Administraţia „premiase” activitatea mea de cincizeci de ani de funcţionar cu unul din calificativele cele mai proaste din istoria acelei instituţii. Prin urmare, după o noapte rece şi fără lună de reflectare, m-am hotărât să mă aşez în faţa maşinii de scris - având in vedere că nu am calculator-şi să îndeplinesc ceea ce înainte nu mai făcusem: o contestaţie adresată Administraţiei. Pentru asta am solicitat ajutorul zeilor mei particulari: de la Sofocle la Shakespeare, de la Marcel Proust la Julio Cortasar, trecând prin Malcolm Lowry şi Horacio Quiroga.Toate acele spirite apropiate mie , care mă înţelegeau cum niciodată nu mă înţelesese Administraţia. După mai mult ore am conceput o contestaţie de zece rânduri spaţiate corespunzător.

Ziua urmatoare, o zi de luni, am intrat în birourile administraţiei şi, respirând profund, am predat contestaţia, având grijă să nu îmi lipsească sau să fi spus ceva în plus: o adresasem forurilor care emisesera calificativele şi respingeam punct cu punct motivele acelei injustiţii brutale care mi se făcuse.

Trecură câteva zile de linişte absolută, până când într-o după-amiază sună telefonul în biroul meu obscur de funcţionar de mai mult de cincizeci de ani. Era vocea celui Suprem; mă rog, a şefului ierarhic suprem, care îmi cerea să vin în marele lui birou, aflat la ultimele etaje ale Administraţiei, aproape de Olimp sau chiar Valhala, cum s-ar spune. Şi în timp ce urcam acele etaje mă gândeam ce efect a putut să producă contestaţia mea solemnă, scrisă aşa cum nu mai făcusem eu, nici altcineva în această instituţie, pentru redactarea căreia am fost asistat din eternitate de către acei maeştri ai peniţei. Gândindu-mă la asta am ajuns in biroul mare, un uşier mi-a deschis uşile de stejar strălucitor şi m-am apropiat de biroul Supremului, care de o manieră surprinzător de simpatică  mă pofti să mă aşez şi îmi spuse pur si simplu:

- Pentru ca această contestaţie pe care aţi prezentat-o să fie una adevărată... este nevoie de semnătura autorizată.

(del libro “Esas obsesiones tan deseadas”, “Bibliotheca Universalis”, 2018)


Perfil cultural

Guillermo Lopetegui (1955, Montevideo, Uruguay). Escritor, ensayista y periodista. Libros de cuentos: Ultimo reducto (1978), El rostro de Margarita Shaw (1981), El parque de los últimos regresos (1987), Brujas de aquí nomás (1993), Crepúsculo de los cautivos (1998), Serias picardías (2002), Los reflejos en la noche y La esperanza y su sombra (ambos en 2007). Cuentos suyos fueron traducidos al inglés, francés, ruso y portugués. Algunos de ellos figuran en antologías: Cuentos para leer en Alta Voz (1978), Hombres de mucha monta (1993), El cuento uruguayo, vol. II (2003), Panorama de la literatura hispanoamericana (Moscú, 1991), El mundo en una cifra (Buenos Aires, 2006), Tramas (2009),  Círculo de lectores 4 (2012), Ruido blanco-cuentos de ciencia-ficción (2013), 7 Narradores Uruguayos y Ónfalo-una visión del erotismo (ambos de 2016). Es colaborador honorario de HLC desde 2017.

Guillermo Lopetegui (1955, Montevideo, Uruguay). Scriitor, prozator, eseist şi jurnalist. Cărţi de povestiri: Ultima redută (1978), Chipul Margaritei Shaw (1981), Parcul celor din urmă întoarceri (1987), Vrăjitoare chiar de aici (1993), Amurgul captivilor (1998), Serioase mârşăvii (2002), Reflexele în noapte şi Speranţa şi umbra ei (ambele în 2007). Povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, rusă şi portugheză. Câteva dintre ele figurează în antologiile: Povestiri de citit cu Voce Tare (1978), Bărbaţi de mare însemnătate (1993), Povestea uruguayană, volumul II (2003), Panorama literaturii hispanoamericane (Moscova, 1991), Lumea într-o cifră (Buenos Aires, 2006), Uneltiri (2009), Cerc de cititori 4 (2012), Zgomot alb - poveşti ştiinţifico-fantastice (2013), 7 naratori uruguayeni şi Ónfalo – o viziune a erotismului (ambele din 2016). Este colaborator onorific al OLC din 2017.

Traducere de Irina Secarescu